[Totalitarismul sovietic: studierea fenomenului. Contribuţii (3)]

Andrei Burovski este profesor universitar, doctor habilitat în ştiinţe istorice, cunoscut cititorului rus printr-un şir de monografii, consacrate atât istoriei Rusiei, cât şi altor subiecte.

În cartea domniei sale, apărute recent, autorul prezintă o viziune oarecum nouă, referitoare la teroarea bolşevică din Rusia sovietică în anii 1917-1937, aduce în circuitul ştiinţific detalii noi, deosebit de importante în cunoaşterea sistemului totalitar sovietic. Ideea de la care porneşte autorul a fost lansată încă în timpul conducerii lui Nichita Hruşciov care, criticând politica de masacrare a sutelor de mii de oameni nevinovaţi, a lansat noţiunea de „represiuni nejustificate”. Andrei Burovski se întreabă: dar represiuni justificate au fost? Până a ajunge la răspunsul, pe care încearcă să-l dea autorul monografiei, să recapitulăm principalele teze ale cărţii.

Lucrarea are trei părţi, prima fiind consacrată „Beznei, care l-a născut pe Stalin” (p. 11-116). Este vorba de Rusia, de ororile Războiului civil (1918-1921); autorul aduce cifre referitoare la pierderile umane, materiale, culturale etc. Între altele, Andrei Burovski explică de ce anume bolşevicii au obţinut victorie în acel sângeros război: ei, bolşevicii, au fost incomparabil mai duri atât cu ai lor, cât şi cu rivalii lor albgardişti; bolşevicii au cultivat ideile cruzimii, s-au bazat pe ceea ce este mai negativ în oameni, au promovat ideea calităţii inferioare a unor clase şi pături sociale, numindu-le „mediu zoologic”. În promovarea politicii, bolşevicii selectau şi promovau tipi patologici; ei au încurajat elementele din lumea interlopă, au decorat criminali concreţi pentru crime concrete [p. 23].

Atunci când este vorba de teroare în Rusia sovietică, precizează autorul, trebuie avut în vedere că ea a fost aplicată doar de bolşevici, de Mahno şi Rogov (în Altai). Asta pentru că teroare este politica de înfricoşare a adversarilor politici sau de clasă; politica unor represiuni conştiente faţă de oameni apriori nevinovaţi, pentru ca toţi să vadă şi să se teamă [p. 27]. Andrei Burovski este convins că bolşevicii au provocat Războiul civil: ei au fost cei care au pledat pentru transformarea Primului război mondial (imperialist) în Război civil, ei au lansat sloganul „Грабь награбленное!” [„Pradă ceea ce a fost prădat!"], ei au cerut deschis şi au  provocat Războiul civil [p. 32].

Autorul analizează concepţiile bolşevicilor din zorile timpurii ale Puterii Sovietice: aceştia considerau în mod serios cum că Rusia este o ţară incorectă, că este nevoie de a o transforma în mod radical, atât politic, cât şi economic şi social – „a-i schimba pielea”, cum se spunea atunci [p. 42]. Dar bolşevicii nu s-au mulţumit cu victoria lor în Rusia, ei doreau constituirea Republicilor Sovietice ale Globului Pământesc. Drept argument, A. Burovschi analizează Constituţia RSFS Ruse de la 10 iulie 1918, în care se formula expres sarcina „victoriei socialismului în toate statele lumii” [p. 51], iar în Declaraţia despre constituirea URSS (1924) s-a scris clar că „URSS este primul pas hotărât pe calea unirii muncitorilor tuturor ţărilor în Republica Sovietică Socialistă Mondială” [p. 55]. Aşa dar, scrie autorul, URSS s-a constituit în urma Războiului civil şi a conştientizat că este un stat ce trebuie să declanşeze un război civil în întreaga lume [Ibidem].

Partea a doua a cărţii – Răsturnarea lui Stalin [p. 116-192] – este consacrată personalităţii lui Stalin, dar şi acelor ciudăţenii pe care le-au promovat bolşevicii ajunşi la putere prin lovitură de stat. Astfel, Andrei Burovski a amintit un subiect cunoscut, dar uitat: dorinţa ideologilor bolşevici de a socializa (comuniza) femeile. V. Lenin a discutat de multe ori această temă cu iubirea vieţii lui, Inessa Armand, care considera că socialismul trebuie să elibereze femeile de „exploatarea” bărbaţilor; ele trebuie să fie libere şi dragostea, de asemenea, trebuie să fie liberă. Lenin nu era convins că tovarăşa şi prietena lui avea dreptate, de aceea, şi după venire la putere, a ezitat să semneze decretul privind emanciparea definitivă a femeilor. Nu aceeaşi ezitare, însă la nivel local. Autorul citează din Decretul Consiliului Comisarilor Poporului din Gubernia Saratov, întitulat „Cu privire la abolirea proprietăţii particulare asupra femeilor”. La rându-ne, cităm selectiv din acest memorabil document: „Căsătoria legală, care până nu demult a avut loc, este produsul incontestabil al acelei inegalităţi, care trebuie să fie smulsă din rădăcină în Republica Sovietelor. Până în prezent, căsătoriile legale au servit drept o armă serioasă în mâinile burgheziei în lupta acesteia cu proletariatul[...]. Având consimţământul Comitetului Executiv Gubernial al deputaţilor  muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, Consiliului Comisarilor Poporului din Gubernia Saratov a decis:

1. De la 1 ianuarie 1918 este abolit dreptul de folosire permanentă a femeilor, care au vârsta între 17 şi 32 de ani.

2. Puterea actualului decret nu se extinde asupra femeilor căsătorite, care au cinci şi mai mulţi copii.

3. Foştii proprietari (soţii) îşi păstrează dreptul de folosire peste rând a soţiilor lor.

4. Toate femeile, care cad sub incidenţa actualului Decret, sunt scoase din proprietatea privată şi sunt declarate un bun al întregii clase muncitoare.

5. Sovietele deputaţilor muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor din judeţe şi comune [sate] au dreptul de repartizare a femeilor înstrăinate.

6. Cetăţenii bărbaţi au dreptul să se folosească de femei nu mai des de patru ori pe săptămână, pe parcursul a nu mai mult de trei ore cu condiţia respectării prevederilor, arătate mai jos” [p. 153 - 154].

A. Burovski scrie că experimentul din gubernia Saratov a eşuat: s-au declarat pregătite pentru „naţionalizare” doar câteva zeci de femeiuşti; contemporanii, dar mai ales contemporanele lor le-au numit cu cuvinte pe care autorul nu le poate reproduce pe hârtie. Iar câteva mii de familii din Saratov s-au mutat cu traiul în gubernia Tambov, controlată atunci de cazacii de pe Don.

Altă ciudăţenie bolşevică a fost înălţarea, în toamna anului 1918, în oraşul Kozlov (astăzi – Miciurin) a unui monument… Iudei. Acelui Iuda, care l-a trădat pe Isus Hristos pentru 30 de monede de argint. La mitingul organizat cu acea ocazie, scrie autorul cărţii, a luat cuvântul Lev Troţki, care, între altele, a spus: „Astăzi dezvelim primul monument din lume, închinat omului care a înţeles că creştinismul este o religie falsă şi care a găsit în sine puteri să rupă lanţurile, cu care era încătuşat. În toată lumea se vor ridica monumente în cinstea acestui om” [adică lui Iuda - A.P.], a încheiat L. Troţki [p. 155-156]. În Rusia sovietică, în cel puţin alte 12 oraşe, au fost înălţate monumente lui Iuda. Nicăieri în alte ţări.

Autorul promovează ideea: Războiul civil din Rusia şi perioada ce a urmat după război a fost o luptă acerbă între utopiştii comunişti şi oamenii normali, care nu puteau accepta scrântelile bolşevice. Astfel, autorul aminteşte de eforturile bolşevicilor de a inventa o altă limbă decât limba literară rusă (este citat A. Kuprin, care spunea despre „limba sovietică vorbită”, p. 156), despre o cultură nouă, proletară etc.

Istoricul rus demonstrează că cele mai multe victime nevinovate au fost până la anul 1937; autorul aduce foarte multe cifre, constatări făcute de mai mulţi specialişti, care de multe ori diferă între ele. În opinia autorului, Stalin a fost un om pragmatic, capabil nu numai să vorbească, ci să şi facă ceva. În 1937 el a curăţit elita politică sovietică de veteranii loviturii de stat din octombrie 1917, adică a lovit în comuniştii anchilozaţi, gălăgioşi, dar neputincioşi. Acest fapt nu i l-au iertat mai târziu Hruşciov, Brejnev etc. De aici noţiunea de „represiuni nejustificate”. Autorul este de părere că au fost masacraţi oameni cu mâniile pline de sânge nevinovat, vărsat în primii ani ai puterii sovietice, adică, într-un fel represiunile staliniste au fost „justificate”; cum ar veni: „negarea negaţiei”. Asta ar fi, în opinia autorului, contrarevoluţia lui Stalin: a căsăpit bolşevicii-utopişti, care-i încurcau să construiască socialismul de cazarmă într-o singură ţară şi să se pregătească temeinic de un viitor război.

Dar ciudăţenii sângeroase au continuat cu duiumul. Am reţinut subiectul întitulat „Dosarul Pulcovo”. La 19 iunie 1936 a avut loc eclipsa de soare, care a putut fi urmărită cel mai bine de pe teritoriul URSS. Cu permisiunea oficialilor bolşevici, astronomii de la observatorul Pulcovo, de lângă Leningrad, au invitat colegi-astronomi din afara hotarelor Ţării Sovietelor. La scurt timp după eclipsa solară a venit eclipsa bolşevică: astronomii au fost învinuiţi de „participare în organizaţia fascistă teroristă troşkist-zinovievistă, constituită în anul 1932, din iniţiativa serviciilor secrete germane şi care şi-a formulat drept scop răsturnarea Puterii Sovietice şi instaurarea pe teritoriul URSS a dictaturii fasciste” [p. 222]. Astronomii au fost torturaţi, 8 din ei – împuşcaţi, restul – condamnaţi la câte 5 – 8 ani puşcărie.Partea a treia a cărţii aşa şi se numeşte „Cine pe cine şi de ce omora?” Dar nu mai insist.

Monografia este de un folos real în cadrul activităţii Comisiei Cojocaru. Pe lângă multe analize şi constatări serioase, merită atenţie aprecierile date de autorul rus „eroului” nostru „naţional” Serghei Lazo [bandit şi terorist adevărat - A.P.] Merită atrasă atenţia şi asupra ordinului lui Ejov din 17 august 1937, privind „operaţiunea română” – s-a referit la emigranţii români, stabiliţi în Ucraina: au fost condamnaţi 8 292 de oameni, dintre care împuşcaţi – 5 439 [p. 261].

Anatol PETRENCU, prof. univ., dr.-hab., membru al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, prim vicepreşedinte MAE.

7 martie 2010.

---

Andrei Burovski. 1937. Kontrrevoliuţia Stalina, M., Iauza: Eksmo, 2009; [Andrei Burovski. Anul 1937. Contrarvoluţia lui Stalin, Moscova, Editurile Iauza şi Eksmo, 2009. – 288 p.

Urmăreşte răspunsurile la acest articol prin RSS 2.0 sau poţi plasa chiar tu un comentariu şi continua (trackback) aceasta temă la tine pe blog.